Când L-a respins știința pe Dumnezeu?

După cum unii dintre voi știți, eu cred că Dumnezeu există. Adică, sunt creștin, mai exact adventist (pentru mai multe detalii despre această confesiune, consultați site-ul oficial). Recent, am avut niște dezbateri filosofo-creațio-evoluțio-teologice și m-am gândit să scriu și eu ceva pe blog despre asta.

Am să încep cu un articol pe care l-am citit săptămâna trecută într-un număr din revista ”Semnele timpului” de anul trecut, scris de Ariel Roth, intitulat ”Când L-a respins știința pe Dumnezeu?”. O să încerc să rezum cât mai bine conținutul articolului, deoarece în revistă este cuprins în vreo 8 pagini.

Așa cum este practicată în prezent, știința este o combinație ciudată între studiul naturii și o filosofie seculară care Îl exclude pe Dumnezeu. Aceasta nu este o căutare onestă a adevărului.

În 1492, când a început să navigheze spre vest, Cristofor Columb spera să atingă, în cele din urmă, coastele Indiei, în răsărit. Planul lui se baza pe convingerea personală că Pământul este o sferă. Adunați la Salamanca, în Spania, liderii bisericii au argumentat împotriva ideilor sale, avertizându-l ca Pământul este plat şi, dacă va porni spre vest, nu va ajunge niciodată acolo, ci, mai degrabă, se va pră­buşi peste bordura unui Pământ plat.

Ideea că liderii bisericii ar fi susţinut teoria Pământului plat, în timpul Evului Mediu, este un mit. Mai mulţi autori se fac vinovaţi de promovarea acestei idei eronate şi de punerea ei în seama biseri­cii. Persoana cea mai vinovată pentru răspândirea legendei cu privire la credinţa în Pământul plat este, după câte se pare John Draper, un medic şi cercetător care a devenit decanul Facultăţii de Medicină a Universităţii din oraşul New York. Tatăl lui era pastor metodist, dar John avea puternice senti­mente antireligioase. Când fiul surorii lui a decedat la vârsta de opt ani, ea a pus cartea de rugăciuni a copilu­lui pe farfuria lui Draper, la micul dejun, iar el a fost atât de supărat, încât a alungat-o din casă. De atunci înainte, femeia a rămas înstrăinată de familie şi s-a alăturat Bisericii Catolice, pe care fratele ei o dispreţuia.

In 1873, Draper a publicat o carte cu un succes enorm, Istoria conflictului dintre religie şi ştiinţă. Numai în Statele Unite a fost tipărită de 50 de ori în 50 de ani, fiind apoi tradusă în întreaga lume. La data aceea, conflictul dintre ştiinţă şi Biblie era la apogeu. Darwin publicase cu puţin timp în urmă Originea speciilor prin selecţie naturală, prin care argumenta puternic în favoarea evoluţiei. In acest context, car­tea lui Draper a folosit mitul credinţei bisericii în Pământul plat pentru a demonstra supe­rioritatea ştiinţei în faţa religiei. Deşi recunoştea că unii învăţaţi din Evul Mediu credeau într- un Pământ sferic, Draper i-a prezentat în mod fals pe teo­logii bisericii, când a afirmat că l-au ata­cat pe Columb, la Salamanca, pentru cre­dinţa sa în forma sferică a Pământului. Deşi biserica a făcut multe greşeli, susţinerea ideii că Pământul este plat nu a fost una dintre ele. Această aberaţie s-a născut într-un timp în care ştiinţa se elibera de sub autoritatea religioasă.

Religia și pionierii științei moderne

Aproape toţi fondatorii marcanţi ai ştiinţei moderne (Kepler, Galileo, Boyle, Newton, Pascal şi Linnaeus – ca să numim câţiva dintre ei) au crezut cu zel în Dumnezeu şi în Biblie. In scrierile lor ştiinţifice; au vorbit adesea despre Dumnezeu şi despre activitatea Lui în natură. Ei nu au văzut niciun conflict între Dumnezeu şi studiul lor asupra naturii, pentru că ei credeau că Dumnezeu a creat legile naturii care au făcut ştiinţa posibilă.

Sir Isaac Newton (1642-1727), unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din toate timpurile, a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru eliberarea ştiinţei de speculaţii şi de standardul scăzut de certificare care pre­vala înainte de timpul lui. Matematicianul şi astronomul francez Laplace aprecia tratatul incipient al lui Newton, Principia, ca fiind superior tuturor celorlalte produse ale intelectului uman. In cartea sa, Newton comentează: „Acest cel mai frumos sistem, format din Soare, planete şi comete, îşi poate avea originea doar în gândirea şi con­ducerea unei Fiinţe puternice şi inteligente.” Newton a fost profund dedicat şi studiului Bibliei, scriind foarte mult despre profeţiile din Daniel şi Apocalipsa. Viaţa lui Newton ilustrează clar cât de bine pot merge împreună ştiinţa şi o credinţă puternică în Dumnezeu.

Respingerea lui Dumnezeu de către știință

In opoziţie cu Newton, ştiinţa de azi are o abordare intelectuală foarte diferită atunci când vine vorba despre Dumnezeu. Noul etos este puternic materialist (fiind numit şi naturalist sau mecanicist) şi nu are loc pentru Dumnezeu în meniul său explicativ. Includerea lui Dumnezeu este considerată neştiinţifică. Mai clar spus: ştiinţa s-a redefinit şi L-a dat afară pe Dumnezeu. Renumitul bio­log Richard Lewontin, de la Universitatea Harvard, comentează cu sinceritate: „Nu se poate spune că metodele şi legile ştiinţei cumva ne obligă să acceptăm o explicaţie materialistă a lumii observabile, ci, dimpotrivă, adeziunea noastră apriorică la materialismul cauzelor ne forţează să creăm un sistem de cercetare şi un set de concepte care oferă explicaţii materialiste, indiferent cât de împotriva intuiţiei sau de mistificatoare ar fi pen­tru cei neiniţiaţi. In plus, acest materialism este abso­lut, pentru că nu putem permite o uşă întredeschisă de piciorul lui Dumnezeu”

Ştiinţa a postat acum, pentru Dumnezeu, semnul „Nu intraţi!”. Biologul Scott Todd, de la Universitatea de stat din Kansas, comentează în prestigiosul jurnal Nature: „Chiar dacă toate datele ar indica spre un designer inteligent, o astfel de ipoteză este exclusă de ştiinţă pentru că nu este naturalistă.” In prezent, există o excludere aproape totală a lui Dumnezeu din manuale şi din publicaţiile de speci­alitate. Din nefericire, o astfel de atitu­dine închisă împiedică ştiinţa să meargă pe urmele indiciilor naturii, oriunde ar conduce acestea. Ştiinţa nu poate evalua dovezile cu privire la Dumnezeu, atâta vreme cât El este exclus din calcul.

Când L-a respins știința pe Dumnezeu?

Schimbarea a fost treptată. în tim­pul secolelor al XVII-lea şi al XVIII- lea, pe măsură ce ştiinţa modernă se dez­volta în lumea occidentală, credinţa fermă în Dumnezeu şi în Biblie era foarte răspândită în rândul oamenilor de ştiinţă. Această credinţă a început să apună pe măsură ce materialismul şi neîncre­derea în religie au crescut. Filosofi şi sceptici asemenea lui Hume, Voltaire şi Kant au schim­bat profund faţa lumii în timpul aşa-numitei perioade „Iluministe”. Ulterior, în secolul al XlX-lea, câţiva oameni de ştiinţă au început să vină cu sugestii despre evoluţie şi despre lungi ere geologice, care erau în totală opoziţie cu relatarea Genezei despre o creaţie de dată recentă şi despre Potop, precum şi cu cele Zece Porunci în care Dumnezeu însuşi afirmă direct că El a creat lumea în şase zile. Originea speciilor, a lui Darwin, a ali­mentat neliniştea predominantă, oferind un model ambiguu pentru evoluţie, un fel de mecanism în care Dumnezeu nu era implicat. Cartea a fost privită iniţial cu rezerve considerabile, însă nu a trecut mult până când atât teologii, cât şi oamenii de ştiinţă au subscris conţinutului ei.

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, oamenii de ştiinţă au continuat să-L elimine pe Dumnezeu din interpretările ştiinţifice. Atmosfera generală se îndepărta de spiritualitate, iar poveştile pre­cum legenda despre credinţa bisericii în Pământul plat au contribuit la condamnarea religiei. Ştiinţa a devenit tot mai puternică şi mai prestigioasă pe măsură ce erau anunţate tot felul de descoperiri extraordinare şi nu a trecut mult până când oamenii de ştiinţă au început să considere că domeniul lor de activitate e superior tutu­ror celorlalte. Au fost furnizate explicaţii materialiste pentru aproape orice, deci nu mai era nevoie de Dumne­zeu. De fapt, din moment ce biserica fusese atât de greşită în trecut, influenţa ei şi Dumnezeu erau de evi­tat. Această părere predomină cu tărie până astăzi. Chiar şi numai sugestia că ar putea să existe un designer inteligent al complexităţilor extreme descoperite în natură – sugestie susţinută de curentul răspândit al Designului Inteligent – este respinsă cu fermitate de liderii comunităţii ştiinţifice. Ştiinţa s-a prins singură în capcana închisorii seculare care îi restrânge capacitatea de a descoperi întregul adevăr – o greşeală de evitat, în cazul în care Dumnezeu există!

Respingerea lui Dumnezeu pune probleme ştiinţei

Dacă ştiinţa ar fi venit cu nişte explicaţii plauzibile la întrebările profunde despre originile noastre, respinge­rea lui Dumnezeu ar fi meritat o analiză mai serioasă. Totuşi, când privim natura, trăsăturile sale majore par să reclame existenţa unui Designer foarte atent. Iată câteva exemple!

(1) Cum a putut materia să se organizeze vreodată, de una singură, în atomi adaptabili şi foarte complicaţi? Aceşti atomi pot forma tot felul de lucruri, de la creierul nostru până la galaxii, şi pot să alcătuiască lumina care ne ajută să vedem.

(2) Cum s-a întâmplat ca cele patru forţe ale fizicii să aibă exact valorile extreme, precizia şi sfera de acţiune necesare pentru ca Universul să existe?

(3) Cum a reuşit chiar şi cea mai simplă formă de viaţă independentă, care este de fapt extrem de complexă, să devină organică de una singură, pe un pământ steril?

(4) Cum au reuşit trăsături cu elemente interdependente, cum ar fi, de exemplu, sistemele com­plexe de autoreglare a focalizării şi a expunerii ochiului, să ia naştere ca urmare a unor mutaţii aleatorii? Mutaţiile sunt aproape întotdeauna fie vătămătoare, fie nesemnificative şi nu pot planifica sau modela organe complexe.

(5) Miliardele de ani postu­late pentru evoluţia lentă a formelor de viaţă pe pământ sunt totuşi mult prea scurte dacă sunt evaluate improbabilităţile implicate, atât la nivel molecular, cât şi cu privire la ratele scăzute de reproducere a organismelor dezvoltate.

(6) Arhivele fosile descoperă apariţia bruscă a unor grupe majore, şi nu un proces evolutiv treptat, de lungă durată. Câţiva intermediari evolutivi, similari altor organisme, sunt sugeraţi ca expli­caţie, dar problema este legată de origi­nea grupelor principale.

(7) Ştiinţa nu a găsit explicaţii plauzibile, de fond, pen­tru fenomenele minţii precum: conştiinţa, inteligenţa, moralitatea, simţul estetic, nici pentru sensul existenţei noastre.

Din nefericire pentru atitudinea seculară a ştiinţei, se dovedeşte că pre­cizia şi complexitatea unui număr de descoperiri ştiinţifice au făcut explicaţiile mecaniciste ateiste mult mai puţin credi­bile acum, decât în urmă cu mai bine de un secol, când ştiinţa L-a respins pe Dumnezeu. Respingerea lui Dumnezeu de către comunitatea ştiinţifică este, pro­babil, cea mai mare eroare filosofică a sa.

De ce?

Complexitatea extremă a psiholo­giei şi sociologiei comunităţii ştiinţifice exclude răspunsurile definitive. Totuşi există indicii pertinente cu privire la motivele pentru care ştiinţa II respinge acum pe Dumnezeu. Cineva ar putea argumenta în mod logic faptul că specia­litatea omului de ştiinţă este studiul natu­rii; acolo, omul de ştiinţă se simte mult mai confortabil decât în studierea unui Dumnezeu care se lasă examinat mai greu.

Totuşi acest argument îşi pierde validitatea atunci când se ia în considerare lejeritatea cu care comunitatea ştiinţifică se avântă în speculaţii de-a dreptul fan­tastice, precum existenţa a tot felul de universuri, dincolo de acela despre a cărui existenţă noi ştim deja, sau postu­larea existenţei unor organisme în urmă cu multe sute de milioane de ani, fără ca oamenii de ştiinţă să fi găsit vreuna dintre fosilele lor în straturile geologice.Faptul că ştiinţa este atât de dispusă să speculeze cu privire la tot felul de lucruri imaginare, fără a permite cea mai mică sugestie a prezenţei lui Dumnezeu în interpretările ştiinţifice, implică o puternică prejudecată împotriva lui Dumnezeu.

Un motiv verosimil pentru care ştiinţa respinge pe Dumnezeu este mândria individuală sau colectivă a oamenilor de ştiinţă şi încrederea în demersul ştiinţific autonom şi de succes. Un alt motiv ar putea fi libertatea personală pe care o oferă un univers lipsit de sens, în care nimeni nu este respon­sabil în faţa lui Dumnezeu. In plus, există şi motive de natură sociologică. In prezent, oamenii de ştiinţă se află sub o presiune colosală de a-L exclude pe Dumnezeu din ştiinţă, în special din cauza atitudinii anti-Dumne­zeu a liderilor comunităţii ştiinţifice. In practica actuală, dacă oamenii de ştiinţă includ vreo aluzie la Dumnezeu în interpretările lor, comunitatea academică şi ştiinţifică probabil îi va respinge. Mulţi oameni de ştiinţă cred în Dumnezeu, însă nu îndrăznesc să scrie despre El.

Nu trebuie uitat faptul că demersul ştiinţific a făcut mult bine şi că majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt persoane oneste, care ne oferă informaţii noi şi fasci­nante, precum şi inovaţii foarte utile. In acelaşi timp, nu ar trebui să uităm că există o ştiinţă bună şi o ştiinţă rea şi că ar trebui să căutăm, la modul serios, să facem distinctie între cele două.

Ştiinţa include o prejudecată profund seculară. Totuşi, omul care crede în Biblie nu trebuie să uite că toţi greşim şi că multe erori au fost promovate sub stin­dardul creştinismului şi al lui Dumnezeu. In marea confruntare dintre ştiinţă şi Dumnezeu, creştinul tre­buie să tindă, mereu, asemenea lui Dumnezeu, spre o perspectivă a iertării şi salvării.

Verdictul

Ştiinţa s-a redefinit. Aşa cum este practicată în prezent, ştiinţa este o combinaţie ciudată între studiul naturii şi o filosofie seculară care II exclude pe Dumnezeu. Aceasta nu este o căutare deschisă a adevărului, care să urmeze indiciile din lumea naturală, oriunde ar putea conduce acestea. Libertatea academică este compromisă. Exclu­derea lui Dumnezeu a condus la erori răspândite, cum ar fi, de exemplu, teoria generală a evoluţiei. Din fericire, ştiinţa va da mai multă crezare recent descoperitei com­plexităţi extreme şi preciziei din lumea naturală, care indică nevoia existenţei lui Dumnezeu. Ştiinţa ar trebui să revină la receptivitatea pe care a avut-o atunci când pionierii ştiinţei moderne L-au acceptat pe Dumnezeu în interpretările ştiinţifice.

11 Responses

  1. nati
    November 23, 2011
  2. OvidiusMD
    November 23, 2011
  3. nati
    November 24, 2011
  4. nati
    November 24, 2011
    • nati
      November 24, 2011
      • OvidiusMD
        November 25, 2011
  5. nati
    November 26, 2011
    • OvidiusMD
      November 27, 2011
  6. OvidiusMD
    November 29, 2011
  7. Pingback: Quel régime choisir February 1, 2012
  8. Cora
    July 17, 2012
    • OvidiusMD
      July 17, 2012

Leave a Reply