A fost odata ca niciodata, acum 21 de ani…

A fost odată ca niciodată, acum 21 de ani, o maternitate în micuțul oraș Lipova. Acolo am vazut prima dată lumina…becului, mascată parțial de doctorul Milincu și moașa Viorica Ciupuligă care stateau in fața lui. Primele cuvinte ale doctorului au fost: ”Nu respiră!!!” (în termeni medicali, asfixie perinatală cu scor Apgar 6 – așa am dedus eu din relatările mamei). După câteva ore de incubator am reușit să fiu și eu ca orice nou-născut: mic, mândru și gras (3,5 kg). Nota pe care am primit-o la naștere nu o știu exact, dar cred că era în jur de 6 (de aia mă mulțumesc și acuma cu note de astea pe la examene). Cam așa mi-am făcut eu apariția pe Planetă.

Din primii ani de viață nu prea îmi aduc aminte mare lucru, doar din ce mi-a povestit mami. Și din poveștile astea am aflat că am mușcat din termometru și gustat puțin din mercur (nu oricine are ”privilegiul” acesta), că am dat cu capul de prag (a cam ieșit cu vărsare de sânge), că am dat cu buza de găleată (încă îi mai văd urmele) și cam atât din cât nu-mi aduc aminte.

Cred că din perioada grădiniței îmi mai aduc aminte doar de educatoare, doamna Gina și de cum i-am scos din greșeala doi dinți unui coleg care a vrut să mă învețe karate. Aaaa, am uitat un lucru foarte foarte important! Prin grupa pregătitoare am vizitat o altă maternitate, de data asta în Arad, de unde am dus acasă un nou membru al familiei, pe sor’mea, Lori.

Amintirile mai interesante încep din clasele I-IV. În primul rând, trebuie să amintesc pe domnul învățător Românu, căruia s-a nimerit să-i fim ultima generație din cariera de învățător (nu știu dacă am formulat foarte bine fraza anterioară, dar cred că se vede că nu mi-a plăcut româna). Am fost o clasă faină, colegi faini, iar majoritatea dintre noi am continuat și clasele V-VIII împreună. Am avut amintiri frumoase împreună, pe care nu o sa le înșir aici că o sa devină invizibil scroll-ul din dreapta. O să menționez în schimb amintirile mai puțin plăcute, care au fost și ele destul de multe dar dintre care Examenul de capacitate și Subluxația externă de rotulă membru inferior stg sunt de neuitat (adjectiv cam pozitiv pentru asemenea amintiri). Tot la categoria neplăcut au intrat și lecțiile de pian care le-am luat în clasele III-IV și VI, dar care au ajuns să-mi fie utile mai târziu.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns și la liceu (Liceul Teologic Baptist ”Alexa Popovici”, Arad). Asta a fost cea mai _____ (click și scroll jos pe pagină) perioadă din viața mea. Cred că o să scriu o altă postare numai despre liceu, pentru că sunt multe de spus aici. În liceu am dormit cel mai mult din viața mea, am legat cele mai faine prietenii, am învățat să cânt mai bine la pian (autodidact), am auzit prima dată de Ovidius de la doamna dirigintă (fără de care nu ar fi existat ovidiusmd.net, probabil ar fi fost bighead.net – bighead = cap mare – porecla dată de un prieten, și el la rândul lui  blogger). În timpul liceului a avut loc și botezul meu în Biserica Adventistă din Cuvin, moment foarte important în viața mea.

Și vă întrebați cum de am ajuns la medicină? (și eu încă mă întreb…). În mare parte a fost datorită cărților lui Ben Carson. Nu-mi plăcea foarte mult să citesc, dar cărțile lui le-am citit și răscitit cu foarte mare drag. Spre deosebire de el, nu am avut o pasiune chiar așa de mare pentru medicină. Eram chiar repulsiv la îndemnurile tatălui meu de a merge la medicină. Țin minte că am zis odată că nici dacă îmi dă 1 milion de dolari, tot nu mă fac doctor. Eu vroiam să urmez o facultate de Informatică, Automatică și Calculatoare sau Muzică deoarece asta erau pasiunile mele (chiar dacă am terminat liceul la profilul uman). Dar mai era o pasiune rămasă, pasiune pornită în urma citirii cărților lui Ben Carson: creierul uman. De aici a pornit totul. Țin minte că horărârea a fost luată într-o singură zi (cred că era undeva în vacanța dinainte de clasa a XII-a), când vorbeam cu mami despre ce-o să fac vacanța viitoare (în timp ce puneam gresie – era una din opțiuni:)) ), atunci am avut momentul meu ”Evrika” în care m-am decis să urmez Medicina. Era cea mai bună din opțiunile pe care le aveam. Și asta a fost. A urmat clasa a XII-a în care m-am pregătit intens pentru admitere, și iată-mă la 21 de ani în anul III de medicină. Mai e drum lung până o sa ajung eu Prof. Univ. Dr. Balaban Ovidiu, medic primar Neurologie. Dumnezeu să mă ajute să pot ajuta și eu pe alții cât timp o să mai trăim pe acest Pământ, pentru că știu sigur că pe Noul Pământ o să fiu șomer. (pentru detalii citiți următoarea carte).

E cam târziu (12:12 AM) și o să pun punct scurtei autobiografii pe care am încercat să o tastez de câteva ore, dar promit că o să o completez cu imagini și alte amintiri (în funcție de circuitele care se activează în ”creierașul” meu) care merită așternute pe ecran.

P.S. Pentru cei care nu găsiți legătura dintre linia aceea și pagina din link – pe acea pagină este o listă de 25 de adjective care se pot înlocui cu linia. Așa veți afla părerea mea despre anii de liceu.

 

 

3 Responses

  1. ema
    August 25, 2015
    • Ovidiu Balaban
      September 18, 2015
  2. ema
    January 1, 2016

Leave a Reply