Ce a învățat un student la medicină din propria luptă cu cancerul

Ce a învățat un student la medicină din propria luptă cu cancerul

Pentru că săptămâna trecută am vorbit puțin despre comunicarea eficientă medic-pacient, săptămâna asta vom vedea perspectiva unui student la medicină asupra calității actului medical din propria lui experiență ca pacient.

Numele lui este Ramez Kouzy, iar povestea lui a apărut anul trecut pe blogul KevinMD.com.

Noi, oamenii, învățăm lucruri noi de când ne naștem până ne dăm ultima suflare. Învățăm lucruri esențiale vieții, de la mers și vorbit până la lecții de viață pe care le învățăm atunci când ne aflăm față în față cu moartea.

Am învățat enorm până în momentul de față; ca și copil, ca și student, ca și cetățean, și continui să învăț și să cresc astăzi ca adult explorând patologia complexului corp uman. Procesul de învățare este anevoios și nu cred că se va nivela în viitorul apropiat, dat fiind faptul că în curând voi începe anii clinici din educația mea medicală.

Dar cele mai importante lecții le-am învățat aici, între pereții spitalului, surprinzător, nu când am fost student la medicină, ci când m-am aflat aici ca pacient bolnav de cancer.

Când eram mic, atunci când singurele mele preocupări trebuiau să fie fotbalul, ce cadou voi primi de Crăciun sau ce desen animat voi urmări, m-am descoperit îngrijorându-mă de propria-mi viață. Trebuia să mă îngrijorez de ceva pe cât de abstract, pe atât de vital. Era un rollercoaster de emoții și de experiențe noi. Dar după doi ani de stat între acei pereți și mașinării lipsite de viață, am supraviețuit. Dar supraviețuirea, după cum aveam să descopăr ulterior, nu a fost cel mai important lucru din experiența mea cu cancerul. Nu știam la momentul respectiv, dar am descoperit unele lucruri de-a lungul călătoriei și continuă să se desfășoare și astăzi.

Doctorii intrau și ieșeau din salonul meu, grăbindu-se să-și îndeplinească listele cu îndatoriri în timpul limitat pe care-l aveau. Se perindau pe holurile secției și ale salonului meu în fiecare dimineață, efectuând același ritual de a mă examina și de a prescrie următoarele proceduri. Erau cei mai buni în ceea ce făceau, doar că mi-au tratat cancerul și au uitat de mine.

Învățăm o groază de lucruri în facultatea de medicină. Fiecare generație de medici a învățat mai mult decât generația de dinainte, deoarece știința medicală progresează și informația nouă se acumulează. Învățăm despre boli și cum să le tratăm. Primim cursuri despre identitatea moleculară complicată a diverselor patologii și cum să o manipulăm. Dar cumva, undeva pe drum, am uitat că această boală face parte dintr-o ființă umană. Am trecut cu vederea partea umană și ne-am concentrat atenția pe salvarea corpului, minimizând atingerea interumană și înlocuind-o cu protocoale sofisticate. Ne-am specializat în diagnostic și tratament, dar am uitat să vindecăm.

Chiar din prima noapte în acel pat de spital am învățat multe. În primii ani de facultate am fost expus unor concepte complicate despre știință, corpul uman și viață. Dar cea mai importantă lecție am învățat-o pe patul de spital, luptându-mă pentru viața mea. Am învățat despre importanța puterii de a vindeca pe care o au medicii asupra pacienților lor; am învățat că procesul de vindecare începe cu prima interacțiune între medic și pacient. Încrederea pe care pacientul și-o pune în medic este o relație care transcede către ceva inexplicabil, dar esențial în același timp. Aceeași relație despre care vorbea Asclepius. Medicii lasă o urmă în viața pacienților lor, iar acea urmă dovedește ce fel de medic ești.

Din nefericire, această relație este o priveliște rară astăzi printre medicii supra-educați, cu informația medicală actualizată la zi, practicând o medicină bazată pe dovezi și descoperind noi tratamente. Undeva pe drum, în timp ce am dus medicina pe culmile dezvoltării, am uitat de miezul acestei profesii. Am uitat de empatie.

 

3

No Responses

Write a response