Nu vă recomand să citiți acest articol dacă nu ați urmărit în prealabil episodul.
După cum am promis în articolul precedent, fiecare episod din serialul TV Perception va avea un medical review. Acesta este primul de acest gen, i-am stabilit deja un format, dar se poate ca pe parcurs să fac unele îmbunătățiri. Vor fi enumerate principalele probleme de ordin medical/neuroștiințific, lângă care voi atașa câte o scurtă explicație sau un comentariu pe care-l consider că merită menționat. Dacă aveți ceva de completat/comentat/apreciat, aveți la dispoziție cele 2 secțiuni de commentarii de la sfârșitul articolului.
Să începem prin a contura puțin personajul principal. Dr. Daniel Pierce este un ‘neuroscientist’ (neurocercetător) excentric, care suferă oficial de schizofrenie, dar eu observ și câteva comportamente autiste. Este profesor de colegiu, dar este recrutat de o fostă studentă, actual agent FBI, pentru a o ajuta în cazurile complexe. Titlul pe care și-l atribuie este de ”forensic neuroscientist”. Această meserie există într-adevăr, nu este una inventată (ca și în cazul lui Sherlock Holmes). În România se încadrează fie în psihiatria forensică, fie în psihologia criminalistică/judiciară. Nu îi place tehnologia modernă – nu folosește telefon mobil, ascultă muzică la un minicasetofon, are un laptop destul de vechi (nici măcar widescreen) și nici televizorul nu e prea strălucit. Îi place, în schimb, să rezolve integrame, lucru care-l ajută în rezolvarea cazurilor. Aceasta e caracterizarea doar din primul episod. Cu siguranță personajul va evolua de-a lungul sezonului/nelor care va/vor urma (sper să fie la plural).
În continuare, așa cum am zis la începutul articolului, voi enumera chestiunile din acest episod care țin de domeniul neuroștiințelor.
- Realitatea – raspunsul pe care il da studenta: ”exact ceea ce vedem sau auzim, nu fantezii, vise sau halucinații” e destul de bun (en.wikipedia.org este de acord). Cu răspunsul profesorului însă este de acord ro.wikipedia.org. Dar ambele răspunsuri sunt corecte. Primul este privit d.p.d.v filozofic – realitate/adevăr, iar al doilea are legătură cu creierul/percepția. Dacă ar fi să discutăm doar despre acest subiect, nu mi-ar ajunge spațiul pe blog, dar ca să fim în ton cu subiectul serialului, vom rămâne la răspunsul profesorului: ”Realitatea este un rod al imaginației noastre”. Am scris mai demult o recenzie la un documentar NG, iar al 2-lea episod are același titlu ca și serialul nostru: ”Perception”.
- Sindromul Korsakoff – afecțiune neurologică datorată deficitului de vitamină B1 (tiamină). Poate fi cauzată de abuzul de alcool sau malnutriție severă. Simptomele le-ați putut vedea foarte bine la ”pacientă”: confabulare (principalul simptom – sindromul este cunoscut și sub numele de sindromul amnezico-confabulator), amnezie retrogradă și anterogradă, apatie, etc.
- Sindromul picioarelor nelinistite (restless leg syndrome) sau Sindromul Ekbom – senzația imperioasă de a mișca o parte a corpului (cel mai frecvent picioarele) pentru a stopa senzațiile ciudate. Este provocată în primul rând de scăderea nivelului de dopamină (neurotransmițător care intervine în coordonarea mișcărilor – implicat și în patologia Bolii Parkinson). Am menționat asta, deoarece în minutul 08:20, Dr. Pierce face aluzie la acest sindrom ca și o modalitate de câștig exagerat a companiilor farmaceutice. Wikipedia confirmă acest lucru.
- Halucinațiile te ajută să rezolvi cazuri? – la întrebarea aceasta încă nu am găsit răspuns nicăieri. Țin minte că mi-am mai pus odată această întrebare la House, când ”halucinația” Amber l-a ajutat să rezolve un caz. Același lucru și în cazul lui Dr. Pierce. Logic ar merge teoria enunțată în ambele seriale, cum că subconștientul funcționează mai bine ca și conștientul în rezolvarea unor probleme. Exemplul cel mai elocvent în reprezintă visele, care se pare că ajută foarte mult în rezolvarea problemelor sau în descoprirea ideilor geniale. Și cum visele sunt tot un fel de halucinații, s-ar putea ca teoria să stea în picioare. Dar încă nu am găsit exemple concrete de persoane care au ”beneficiat” de ajutorul halucinațiilor în rezolvarea unei probleme majore. Un exemplu ar fi John Nash, dar ar trebui să citesc toată cartea ”A beautiful mind” să văd dacă halucinațiile într-adevăr l-au ajutat.
- Afazia și detectorul de minciuni uman – Afazia = lipsa vorbirii (gr) – afazia afectează înțelegerea exprimarea sau înțelegerea limbajului vorbit sau scris în absența oricărei modificări senzoriale, rezultând în urma unor leziuni dobândite ale creierului. Jimmy, din serial, este un pacient care suferă de afazie și care este prezentat ca un detector de minciuni uman. Am căutat să văd dacă este adevărat, și am găsit un studiu făcut în America și publicat în revista Nature care confirmă faptul că bolnavii de afazie recunoșteau mult mai bine minciunile decât cei normali. Dar inspirația pentru Jimmy a venit din cărțile lui Oliver Sacks (un neuro-psihiatru, autor a numeroase bestseller-uri – ”Omul care îți confundă soția cu o pălărie”, ”Musicophilia”- în curs de citire, Awakenings – carte care a devenit și ecranizată ș.a) care își amintește de un incident din spital, când niște pacienți afazici au vizionat un discurs de-al lui Ronald Reagan (fost actor) și care au început să râdă, în semn că președintele nu spune adevărul.
- Deficitul de B1 (tiamină) și stopul cardiac – nu am fost prea sigur de efectele deficitului de tiamină asupra inimii (știam numai de efecte asupra creierului) și am apelat la nea’ google, care mi-a spus că B1 este implicat în elasticitatea mușchilor cardiaci și că deficitul ei poate cauza aritmii, chiar stop cardiac. Și am mai aflat că unii medici vor să folosească tiamina în tratatea stopurilor cardiace.
Finalul articolului coincide cu finalul episodului:
”Ce înseamnă a ‘normal’? Dacă te simți trist, ai doar un ‘case of the blues’ (caz când asculți muzică blues dacă ești trist – am găsit o definiție pe urban dictionary: ‘The bad shit that happens in your life to make you sing the blues’) sau suferi de un dezechilibru neurochimic? Majoritatea studiilor fac referire la pacienți ale căror creiere sunt anormale, și nu este nici o îndoială că suferă. Dar…sunt toate rele? Pentru unii, starea lor neurologică îi poate proteja de adevăruri dureroase pe care nimeni nu vrea să le audă. Alții dezvoltă o dispoziție veselă care îi ajută să facă față unor situații pe care restul le consideră tulburătoare. Dacă ar fi să stabilim o linie de bază, trebuie să ne întrebăm cum răspund creierele oamenilor normali la stimuli specifici. Și dacă reușim să-i tratăm pe acele persoane care trăiesc cu tulburări neurologice, îi ‘restaurăm’ la ‘normalitate’. Desigur că noi îi ajutăm prin asta. Dar, de asemenea, le putem fura acel lucru care-i fac unici, partea esențială care-i definesc.”
