Acest articol este preluat (cu permisiune) din ediţia specială Semnele Timpului „Miturile care ne schimbă viaţa”. Autor: Lucian Răcilă
– Mamă, vreau să devin profesor
– Ce? N-am auzit bine? Alexandru, tu trebuie să devii medic! La fel ca tatăl tău!
– Dar mie îmi place literatura. Vreau să fiu profesor!
– Cum? Tu chiar vrei să ne faci de râs?
– Nu-mi place medicina! Ador poezia!
– Să nu te mai aud cu poezia! Dacă o să crezi în tine, poţi deveni un medic de succes!
Sunt voci care afirmă că, dintre toate părerile pe care le putem avea în viaţă, cea mai importantă este părerea despre noi înşine. Încrederea în forţele proprii şi automotivarea sunt factori determinanţi în maturizarea individuală şi în atingerea ţintelor propuse, credea autorul american de literatură motivaţională Napoleon Hill: tot ceea ce mintea unui om poate concepe şi crede se poate realiza. Mulţi formatori de opinie (de la politicieni la lideri spirituali) transmit în prezent ideea că este important să acţionezi astfel încât să nu fii un efect, ci o cauză.
Nu există „nu pot”, pentru că nu există limite. Yes We can! – a devenit sloganul câştigător al actorului social contemporan, motivat de IQ-ul personal ori de încrederea în propriile forţe. Cu motivaţie, cu pasiune, cu răbdare, cu organizare, împletite cu o credinţă profundă în sine, orice om devine în stare să mute din loc un „munte”, oricare ar fi acesta. Chiar dacă nu va ajunge exact unde şi-a propus, s-a apropiat de ceea ce îşi dorea, şi asta contează.
Supra-încrederea naşte monştrii
Până unde poate merge însă credinţa în propria persoană? Conform lui William Damon, director al Centrului pentru Adolescenţă de la Universitatea Stanford, peste 90% dintre tineri îşi impun această încredere în sine şi luptă din greu să atingă ţintele propuse, dar eşuează lamentabil: doar 20% dintre tinerii de azi dezvoltă un scop în viaţă; 25% nu au obiective pe termen lung; 25% visează cariere fantastice (stele de cinema, sport).
Eşecurile apar de obicei atunci când aşteptările de la propria persoană sunt prea mari, ceea ce cnduce la asumarea unor responsabilităţi pentru care persoana nu este încă pregătită (chiar dacă nu poate accepta acest lucru).
Pe de altă parte, supra-încrederea în forţele proprii poate produce serioase deviaţii de comportament: predispoziţie spre laudă de sine exagerată; tendinţa de superioritate în raport cu ceilalţi; abuz în relaţia cu semenii; nerecunoaşterea propriilor defecte; un grad ridicat al criminalităţii.
În final, persoanele cu stimă de sine prea ridicată pot ajunge să reprezinte o ameninţare mult prea mare pentru societate decât cele situate la polul opus, fiind predispuse la rasism, violenţă şi crimă. Un studiu efectuat la Universitatea din Virginia asupra comportamentelor agresive de toate tipurile – violenţă, viol, omor, delicvenţă juvenilă etc. – conchide că persoanele care posedă o stimă de sine prea ridicată se raliază mult mai uşor acestor tipare de devianţă comportamentală.
Echilibrul dintre a crede şi a putea
E justă observaţia că majoritatea oamenilor nu suferă de un exces al încrederii în sine, ci mai degrabă de un nivel prea scăzut al acesteia. Cu toate acestea, numărul celor ce se află în pericolul de a se lăsa conduşi de mirajul supra-încrederii în propriile forţe rămâne semnificativ şi în creştere. Oricum, fie că este vorba de exces sau de lipsă a încrederii, în oricare dintre variante este vorba în cele din urmă de un echilibru instabil.
Este important ca individul să fie încurajat să-şi împingă obiectivele până la limita puterilor sale, dar acestea trebuie să rămână realiste şi realizabile. Conform psihiatrului Henry Harcourt-Reilly, a ne accepta limitele reprezintă o atitudine sănătoasă, care ne ajută la construirea unui respect de sine echilibrat.
Credinţa în sine, în autodepăşirea limitelor personale, clădită într-un mod corect, poate duce la echilibrarea emoţională şi a percepţiei de sine a persoanei. Motivarea, schimbarea comportamentului, a gândirii, a stilului de viaţă pot atinge ţinte şi chiar depăşi limite, iar o asemenea atitudine trebuie întotdeauna promovată.
Cu toate acestea, există şi visuri irealiste, ce nu vor putea fi împlinite niciodată. Unele lucruri ne depăşesc limitele şi nu vor putea fi realizate, indiferent cât de mult vom crede în noi şi în capacitatea proprie de reuşită. În epoca hipermarketurilor, a hiper-ofertelor şi hiper-senzaţiilor, nu avem nevoie de hiper-încredere. Aceasta este mai degrabă doar una dintre hiper-erorile unei lumi pentru care senzaţia şi iluzia se vând mai bine decât realitatea şi echilibrul.
