E oarecum dimineață, pentru că eu așa mă simt – de parcă abia m-aș fi trezit (nu că n-ar fi adevărat). Dar e sigur o dimineață superbă: frig – destul cât să fie nevoie să stai cu mâinile încrucișate de parcă te-ai îmbrățișa; cald – pentru că știu că după ce soarele o să termine să se joace de-a v-ați ascunselea cu luna, va reveni, poate mâine, înapoi pe cer să ne zâmbească.
E frumos; clar e frumos timpul ăsta de noiembrie cu copacii nehotărâți dacă să-și dea jos frunzele vechi de-un an sau să le mai păstreze vreo 2-3 zile. Dar stai! Că parcă văd abia acum că și frunzele au propriile lor păreri despre acest subiect: una vrea să cadă, în timp ce alta se agață din răsputeri de creanga indiferentă.
Cobor. Cobor unde? Și aerul ăsta călduț de mă lovește peste obraji ce este? De unde vine? Ah, metroul! La metrou mergeam. Ba nu, nu metroul era destinația mea. Dar dacă nu metroul, atunci care e locul spre care mă îndrept? Acasă? Care acasă? Unde acasă?
Am coborât. Sunetul înfundat, aerul cald, mirosul de metrou. Iubesc toate astea și nici nu știu de când. Metroul nou, argintiu, se chinuie să se oprească în dreptul nostru. Iubesc metrourile noi mai mult decât pe cele vechi, pentru că pot să văd de la un capăt la celălalt. Șarpele argintiu, metroul – îi spunem noi, pornește relativ încet. Nici eu nu mă grăbeam, pentru că destinația mea nu se muta; chiar dacă nu puteam să-mi amintesc numele ei. Ceva mă făcea sigură că e un loc mai bun; atât de bun încât mă aștepta oricât aș fi întârziat.
Abia acum, după mai mult de 2 ani de când circul cu metroul, abia acum îi observ coastele lucioase care îi îndepărtează pereții pentru a nu ne strivi în interiorul lui. Cum de nu mi-am dat seama până acum de importanța coastelor metroului? Cred că eram prea ocupată să observ oamenii…
Chiar așa! Oamenii? Care oameni? Aceiași bătrânei care se țin de mână sau care își duc nepoții acasă. Aceleași doamne prea machiate pentru vârsta lor. Aceleași tinere cu ochii goi care își butonează telefoanele de ultimă generație. Aceiași bărbați cu ceasuri frumoase, îmbrăcați la costum. Aceiași copii cu căștile și iPod-urile lor. Aceiași oameni. Mereu aceiași.
Doar eu zâmbeam degeaba, cu căștile în urechi, cu ochii goi, cu ceasul frumos.