Localizarea anatomică a sufletului: de la inimă, creier, prin întregul corp și dincolo de el. O incursiune în istoria, știința și filozofia occidentală
Din seria de prezentări realizate în aventura mea de 3 luni la neurochirurgie
Există numeroase controverse astăzi în lumea științifică cauzate de conceptul despre sufletul uman și care influențează legitimitatea morală a multor cercetări și proceduri medicale precum: avortul, autopsia, cercetarea pe celule stem, reproducerea asistată, ingineria genetică și testarea pe animale.
Etimologie
Ideea de suflet poate fi găsită în orice perioadă, civilizație, filozofie sau religie occidentală, iar etimologia cuvântului ”suflet” derivă din variate culturi antice precum grecescul psyche, latinescul anima, ebraicul nephesh, sanscritul atman, toate împărtășind ideea de respirație, energie vitală, puterea care animă mișcarea fizică, gând, reflecție, imaginație, o totalizare a activităților care dau identitatea unui individ.
În continuare, articolul trece în revistă ideile dominante din lumea occidentală referitoare la natura și localizarea sufletului.
Egiptul antic – mileniul III î.Hr.
Cele mai timpurii idei despre natura și localizarea sufletului provin din Egiptul antic, unde se credea că inima este sursa gândurilor, emoțiilor și voinței, o forță revigorantă pe care o posedă ființa umană.
Starea inimii în momentul morții determina destinul persoanei. În imagine, putem observa ceremonia de cântărire a inimii făcută de către zeul Anubis, care folosea o balanță și o pană (simbolul adevărului), iar dacă inima se dovedea a fi mai grea, era consumată de demonul Ammit.
Viziunea Egiptului antic despre suflet devine astfel o bază pentru formulările cardiocentrice survenite în cursul istoriei.
Homer, Orfismul și Pre-Socraticii
În a doua jumătate a secolului VIII î.Hr., poetul Homer a identificat 2 tipuri de suflete.
- Primul includea 3 suflete corporale care erau active în viața conștientă din timpul zilei:
- Thymos – care se credea a fi sediul emoțiilor de bucurie și jale, milă și răzbunare, mânie și frică, și era forța care punea corpul în mișcare. Era localizat în phrenes, identificat cu diafragma sau plămânii, o poziție care reflecta asocierea cu respirația.
- Noos – reprezenta puterea intelectului și a a rațiunii, fiind asociată cu zona toracică, dar fără să fie identificată cu un organ anume.
- Menos – localizată tot în regiunea toracică, reprezentând impulsul agresiv și mânia pe care o simte un războinic în timpul luptei.
- Al doilea tip de suflet, numit psyche, era asociat cu respirația, cu viața, și reprezenta identitatea unei persoane. Acesta apărea doar în vise și era o forță transcendentă care părăsea corpul după moarte.
În jurul secolului VI î.Hr. însă, mișcarea religioasă dezvoltată de poetul Orpheus susține că sufletul uman este de natură divină, nemuritor, ținut prizonier în corpul uman și condamnat la reîncarnare, dacă nu era eliberat de anumite ritualuri de inițiere. Odată eliberat, sufletul locuia veșnic împreună cu zeii.
Presocraticii au constituit un grup heterogeni de filozofi a căror abordare metodologică a influențat întreaga istorie a științei Occidentale, dând naștere doctrinei atomismului.
Dintre aceștia, Democrit și Parmenide au formulat opinii asupra originii sufletului. În timp ce Parmenide susținea că sufleul este un foc localizat în torace, Democrit propune un suflet format din 2 părți: una rațională, localizată în torace sau creier, și una irațională răspândită în tot corpul.
Plato, un student al lui Socrate, gândea sufletul ca fiind esența unei persoane. Îl considera ca provenind dintr-un spirit ceresc și era compus din 3 părți:
- partea rațională, localizată în creier, de origine divină, reprezenta înțelepciunea și coordona celelalte 2 părți
- partea impulsivă, localizată în torace, între diafragmă și inimă, asociată cu voință și curaj.
- partea apetitivă, localizată în abdomen, asociată cu temperanța și moderația.
Această teorie tripartită a sufletului postulată de Plato este punct de ispirație pentru teoria tripartită a sinelui, eului și supraeului, susținută de Freud. De asemenea, Plato a dezvoltat baza filozofică pentru teoria encefalocentrică, adică localizarea sufletului în creier.
Inima lui Aristotel
Aristotel, ucenicul lui Plato, nu era de acord cu mentorul lui în privința inmortalității sau separării existenței sufletului de trup. Pentru Aristotel, sufletul este pentru trup ce este alergatul pentru alergător: expresia corpului pentru propria vitalitate. Așa cum nu există alergat fără alergător, tot așa nu poate exista suflet fără un corp.
Asemenea lui Plato, Aristotel propune o teorie tripartită, dar diferită de a acestuia. Cele 3 părți erau reprezentate de data aceasta de funcția vegetativă, funcția senzitivă și intelect, ultimul fiind prezent doar la rasa umană. Tot diferită a fost și localizarea, Aristotel susținând că inima este sediul sufletului, sângele fiind principiul vieții, în acest fel reintroducând viziunea cardiocentrică dezvoltată de Egipteni.
În timp ce Plato elabora o antropologie dualistă (sufletul fiind entitate separată de corp), Aristotel susține o antropologie monistică, unde sufletul și corpul sunt în unitate. Aceste 2 teorii au dezvoltat cadrul metafizic fundamental pentru practic orice discuție ulterioară referitoare la natura și localizarea sufletului.
Perioada Elenistică
Survenind imediat după moartea lui Alexandru Cel Mare în 323 î.Hr, această perioadă marchează tranziția dintre Grecia clasică și ascensiunea imperiului Roman. Între cele mai importante școli de filozofie care s-au dezvoltat în perioada elenistică au fost Epicurieană și Stoică, ambele afirmând o viziune corporeală a sufletului.
Stoicii de asemenea susțineau o viziune cardiocentrică, presupunând că sufletul este legat și exprimat prin voce, iar vocea, credeau ei, vine din inimă. Dar faimosul medic Galen a contestat această viziune bazându-se pe cercetările lui anatomice, care l-au convins că organul responsabil pentru generarea gândurilor, reprezentarea emoțiilor și inițierea mișcării este creierul, astfel augmentând teoria encefalocentrică a lui Platon.
Epicur a fost unul dintre cei mai importanți fizolofi din perioada elenistică și a avut contribuții semnificative la dezvoltarea a ceea ce avea să se numească mai târziu ”metoda științifică”. Asemenea lui Galen, el s-a folosit de experiment și observare pentru a explica natura lucrurilor, rezistând explicațiilor mitologice și precum predecesorul lui, Democrit, credea că sufletul este compus din particule corporale împrăștiate ca o respirație prin tot corpul. În momentul morții, aceste particule erau complet separate, iar cu această separare, orice posibilitate de a simți era curmată. Moartea reprezenta ”o privare de simțuri”, iar pentru acest motiv, spune Epicur, ”este prostesc să îți fie frică de moarte”. De aceea teoriile Epicuriene și Stoice nu au fost foarte populare printre gânditorii creștini.
O altă figură importantă a perioadei elenistice a fost Herophilus, care susținea că sufletul poate fi localizat în ventriculul IV folosindu-se de 2 observații:
- toți nervii pleacă din măduva spinării și cerebel, care sunt în apropierea ventriculului IV.
- Există nervi senzoriali responsabili pentru transmiterea informațiilor de la simțuri și nervi motori responsabili pentru stimularea mișcării.
Și în final, ultima teorie pe care o vom discuta în această secțiune este neo-Platonismul. A fost dezvoltată de Plotinus în secolul III d.Hr și a influențat masiv gândirea Creștină timpurie. Pentru Plotinus, sufletul avea 2 părți: una superioară, asociată cu rațiunea și una inferioară, asociată cu trupul și deriva dintr-o sursă transcendentă, iar după moarte se întorcea înapoi. Aceste idei au fost preluate de un grup de gânditori Creștini (cunoscuți astăzi sub numele de Părinții Bisericii) care au formulat conceptele fundamentale ale Bisericii.
Începuturile auguste ale Creștinismului
Dintre teologii Creștini timpurii, cea mai mare influență asupra gândirii Creștine a avut-o Aurelius Augustin. El afirma că singura modalitate de a cunoaște sufletul este de a-L cunoaște pe Dumnezeu și este de acord cu teoria neo-Platonică, cu mențiunea că sufletul nu este alterat de prezența lui în corp și își menține puritatea. De asemenea, el credea că sufletul nu intră în corp decât atunci când fătul este complet dezvoltat, iar avortul făcut în prima parte a sarcinii nu este considerat crimă. Doar după ce mama a simțit prima mișcare a fătului avortul era considerat o crimă și pedepsit ca atare. Aceeași părere o avea și un alt părinte bisericesc, Toma de Aquino, dar Biserica a înlăturat această doctrină la jumătatea secolului XIX, când a apărut idea de ”însuflețire simultană”, adică trupul primește sufletul în momentul concepției.
Renașterea
Renașterea reprezintă o mare transformare culturală produsă în secolul al XIV-lea în Italia și răspândindu-se în întreaga Europă în secolul al XVI-lea. Unul dintre principalele progrese din această perioadă a fost umanismul. Acesta a avut la bază desprinderea de rigiditatea intelectuală și de puterea ierarhică a Bisericii și dezvoltarea a unui concept centrat pe om și capacitățile lui de a-și contura propriul destin.
Cea mai reprezentativă personalitate a acestei perioade a fost Leonardo da Vinci, probabil persoana cu cel mai mare portofoliu de talente care a trăit vreodată (om de știință, matematician, ingineri, inventator, anatomist, pictor, sculptor, arhitect, muzician și scriitor). În ce privește sufletul, da Vinci îl localizează deasupra chiasmei optice, aproape de porțiunea anterioara a ventriculului III. Argumentul lui referitor la această localizare este susținut de observațiile clinice care arată că leziunile regiunii dintre porțiunea anterioară a ventriculului III și hipotalamus afectează percepția asupra lumii interioare și exterioare.
Iluminismul rațional, empirismul și știința modernă
După renascentism, în secolul al XVII-lea s-a format un nou curent, numit Iluminism, sau ”Epoca Rațiunii”. Printre promotorii acestui curent au fost René Descartes, Thomas Willis, John Locke, Karl Friedrich Burdach și Johann Friedrich Meckel, care avut păreri împărțite cu privire la originea și localizarea sufletului.
De exemplu, Descartes susținea că mintea și trupul sunt conectate prin glanda pineală, Thomas Willis contrazicându-l, oferind ipoteza că cel mai probabil sediu al sufletului este corpul striat, deoarece el primește toate informațiile senzoriale. Locke credea că poate formula o teorie privind originea cunoștinței fără să depindă de ipoteza existenței ideilor înnăscute (a priori). El argumenta că toată cunoștința este rezultatul acumulării, ansamblării și reflectării asupra unor simple idei provenite din experiență, mintea fiind tabula rasa în momentul nașterii.
Burdach considera sufletul un ”fenomen dinamic”, o activitate lăuntrică a vieții fără formă, imaterială și fără să ocupe vreun spațiu, concluzionând că întregul creier este organul sufletului. Meckel a completat această ipoteză, afirmând că ”diferitele abilități ale sufletului corespund diferitelor părți ale creierului”. Cu argumente embriologice și anatomice, Meckel a identificat puterile primitive ale sufletului cu părți inferioare ale creierului, iar puterile nobile cu părțile superioare.
Știința contemporană: creier, minte, conștiință și suflet
Într-un articol din New York Times, Paul Bloom, un psiholog de la Universitatea Yale a scris următoarele:
Marele conflict dintre știință și religie în secolul trecut a fost evoluția. În acest secol, bătălia va fi purtată pe tărâmul psihologiei, iar miza este sufletul nostru
Într-adevăr, biologia evoluționistă contemporană, neuroștiințele cognitive și experimentele din sectorul inteligenței artificiale au erodat, probabil mai mult decât oricând, conceptul unui suflet imaterial și nemuritor care poate transcede materialitatea corpului uman. Dar cu toate progresele științei moderne în înțelegerea naturii și relației dintre creier și minte, în măsura în care știința explorează realitatea materială, întrebările referitoare la existența sufletului, un suflet care să transceadă realitatea materială, sunt întrebări care transced granițele metodologice și epistemologice ale științei.
Concluzie
Deși concepțiile despre natura și localizarea sufletului s-au schimbat semnificativ de-a lungul timpului, idea că sufletul este real și esențial existenței persoanei a fost și va rămâne persuasivă în orice perioadă a istoriei occidentale.