Azi, la vaccinare. De fapt, ieri, la vaccinare.
O doamnă între două vârste mă abordează în sala de supraveghere post-vaccinare:
”Eu nu cred în COVID. Nu cred în prostia asta. Am avut 3 prieteni care au făcut COVID și n-au avut mare lucru. Eu am lucrat în aceeași încăpere (abator, ventilat, rece) cu o colegă care a ieșit pozitivă și noi nu am avut niciunul nimic. Oricum, e o făcătură. Iar dacă ajungi la spital, medicii sunt plătiți să ne omoare.”
Nu a fost singura în cele 4 luni de când lucrez în centrul de vaccinare. În fiecare etapă a campaniei de vaccinare am găsit persoane cu astfel de viziune/credință. Și nu puține. Doar unul singur a fost pacient. În rest, doar beneficiari.
Aproape de fiecare dată îmi venea să le răspund cu: ”Interesant. Să știți că nici eu nu cred în Messi. Cred că e făcut pe calculator, că nu are cum să joace așa bine un om. N-am nici un prieten care să-l fi văzut. La televizor ne mint. E spălare de bani, conspirație ca să plătim abonament la canalul de sport.”
Dar n-am făcut-o niciodată. În schimb, m-am chinuit să le explic (5-10 minute) că și eu am avut COVID (și nu vreau să mai repet experiența), că mi-au murit prieteni, vecini, colegi de COVID, că virusul nu are culoare politică, religioasă (nici măcar nucleu) și că toți ne-am săturat de el. Am încercat să răspund cât mai coerent la fiecare întrebare, chiar dacă majoritatea întrebărilor erau retorice, iar răspunsul meu nu va schimba niciodată răspunsul lor.
Dintre toți, doar pacientul m-a crezut și mi-a sugerat să merg la televiziuni să le spun adevărul, să le explic cum stă treaba cu știința, cu medicina.
Măcar atât.
P.S. – treaba cu știința și credința e simplă: în știință știi, iar în credință crezi. Unde se termină una, începe cealaltă. În COVID-19 nu ai cum să crezi. Cred că deja toată lumea știe asta.
